CategoriesMuzică

Cum am ajuns la Delia, via Guthrie Govan

Nu este nici cea mai mică urmă de ironie sau păcăleală în titlu, după cum probabil ați crede. Delia Matache este singurul artist mainstream din România pe care îl apreciez foarte mult, iar prima dată când mi-am pus întrebări cu privire la capacitățile ei a fost când îl așteptam pe scenă pe genialul nepieptănat Guthrie.

Citește articolul
CategoriesFilm

Nici rapsodie, nici boemă

La doar câteva zile după ce mă plângeam în textul ăsta de lipsa de interes și entuziasm pe care o am în ceea ce privește filmele, iată că am făcut-o: mi-am luat inima în dinți și am mers să văd filmul dedicat lui Freddie Mercury și trupei Queen.

Citește articolul
CategoriesJurnal

Capcana de care noi nu știm

mă gândeam că

Nu am mai văzut un film de multă vreme. Ceva mi-a știrbit din curiozitate, din răbdare, din entuziasm. A dispărut plăcerea scotocirii IMDb-ului și a vizionării nominalizatelor de la Oscar. Este o stare pe care nu o pot explica neapărat, mai ales că am traversat o perioadă, nu foarte demult, când am reușit să prind gustul absolut al producțiilor europene, sud-americane și tot așa. Am descoperit adevărate capodopere ascunse prin cotloanele din Copenhaga, la înălțimile amețitoare din Chile sau chiar pe aici, pe lângă casă. Au fost lucruri care m-au ajutat să elimin zahărul hollywoodian pe care nu îl mai suportam în cantități mari și să îmi aleg de la americani doar acele câteva momente cu adevărat bune dintr-un an. Totuși, undeva a intervenit ruptura.

dar

Mi-am dat seama că la fel mi se întâmplă cu muzica, cu teatrul, cu mersul la concerte și cu orice îmi umple timpul, în general. Nu mai sunt atras să ascult un album cap-coadă și să îl rumeg, din moment ce Spotify îmi oferă totul și îmi face niște recomandări de playlist-uri pe care le ador. La teatru nu am mai mers de ani, la concerte merg foarte rar, tot pentru că oferta este atât de mare, totul este atât de aproape și de comod, încât spun că voi putea face asta oricând îmi doresc, deci nu e nevoie să mă deplasez fix azi dacă eu simt că mai bine aș rămâne în casă să citesc un meci pe Digi. Și apropo de asta, sunt atât de multe meciuri la televizor, încât mă uit (aproape) doar la Borussia mea. Restul sunt acolo, e ok, dacă vreau, mă uit. Dar dacă nu aș avea posibilitatea asta, m-aș simți prost să știu că se joacă atâtea meciuri tari într-o seară și mie îmi sunt interzise.

în plus

Pasiunea mea este scrisul. Mă simt cel mai bine cu tastatura în față, gata să mă arunc cu toată greutatea peste niște idei. Am blogul ăsta, am încă două proiecte pe care le voi lansa curând, la serviciu scriu și tot așa. Însă, cu excepția job-ului, scrisul pentru mine a fost problematic în ultima vreme. În sensul că, da, am un blog și alte câteva locuri unde pot scrie, așa că „în momentul în care voi fi inspirat, voi scrie”. Doar că nu am făcut asta niciodată. Totuși, am avut o perioadă când am primit teme săptămânale, iar duminica trebuia să public. Totul a curs mult mai firesc în acest fel. Acel deadline impus m-a scos din comoditate o vreme.

Iar teoria asta mi se aplică în toate aspectele vieții. „Vreau să slăbesc? Păi am I.O.R. la doi pași, World Class e la 10 minute, totul ok”. De câte ori am ieșit? De prea puține. „Concediu sau ieșit două zile până la Brașov ori în Vamă? Ce poate fi mai ușor de-atât? Oricând vreau, hap, am zbughit-o un weekend”. Ha ha. La dracu, am prieteni buni și vechi fix aici lângă mine, în Titan-Dristor-Grigorescu. Oameni cu care nu m-am văzut de mult timp. Dar, na, sunt aici, la 10 minute: „Putem ieși la un vin oricând ni se scoală nouă cheful”. Ați prins ideea.

așa că

Plecând de la toate stările de mai sus, am încercat să mă gândesc la ce le-ar putea determina. Și am ajuns să mă întreb: De ce nu mai fac nimic din tot ce mi-aș dori? De ce am devenit atât de comod când pot face atât de multe? Ce a stins scânteia?

și mi-am dat seama de un lucru

Suntem sabotați de comoditate și de toate nelimitările primite. Ne atrage al dracu de mult ideea asta a consumului fără bariere: all inclusive, all you can eat, net nelimitat, minute incluse, zeci de mii de filme și seriale, sute de show-uri, 35 de milioane de albume, săli de sport, parcuri, baruri, teatre, restaurante, totul la dispoziția noastră, la distanță de doar un click sau doi pași. La o adică, dacă ne propunem, dăm 3 click-uri și vedem ce program vrem, când vrem. Comandăm ce mâncare vrem, unde vrem, când vrem. Ascultăm orice album dorim, la o secundă de la data lansării, mergem în vacanță unde vrem, când vrem, unde halim nelimitat și bem neîntrerupt la cazarea pe care tot noi am ales-o de pe Booking, dintre alte 1000 de variante. Vorbim la telefon infinit și ne uităm pe YouTube și Netflix în sufragerie, în dormitor, la baie, pe drum, în metrou sau la birou. Totul este la dispoziția noastră aici și acum. Dar numai dacă vrem.

Iar asta e capcana. Având totul, nu ne mai preocupă de fapt nimic. Dispar curiozitatea și dorința de a descoperi. Se stinge flacăra și intervine comoditatea, letargia, starea de repaus: „Am tot ce îmi doresc, pot să le văd/ascult/consum oricând”. În fapt, nu o facem aproape niciodată. Numai că simplul gând că oricând ne stă la dispoziție orice ne dorim ne face să ne simțim bine și în siguranță. Altfel, ne încearcă un sentiment de jenă și inferioritate socială față de ceilalți, care le au pe toate.

Și nu, ceea ce am enumerat mai sus nu reprezintă niciun lux. Orice om cu venituri medii sau chiar mai mici dispune acum de toate nelimitările pământului despre care am vorbit aici. YouTube, abonamentul mobil nelimitat și bătutul shaormei la ușă ar trebui incluse la baza piramidei lui Maslow.

CategoriesAmestecate

Bula noastră-i o comoară

…în adâncuri înfundată.

Politica făcută exclusiv pe Facebook începe să rodească niște fructe mari, frumoase și de-un acru divin. Mă uit la marile voci ale opoziției (USR și RO+) și la ecourile pe care acestea le produc în bula lui Zuckerberg și văd cum se fac din ce în ce mai greu înțelese. Și asta tot din cauza lor și a teslei pe care și-au dat-o în.

Citește articolul