Să vă fie de bine!

O dată la patru ani e festin: mâncați democraţie. Cu două felii de pâine, pe-un carton mâzgălit de-un muştar ieftin şi aproape galben. O haliți la botu’ calului, fierbinte şi mââmâââiți printre plescăituri de cât de bună e. Unora vă place în sânge, altora prea bine făcută. Depinde de cât de puternic aveți stomacul. Bucătarii grataragii sunt totuşi mereu atenţi la detalii şi au grijă să arunce şi-o mână de gogonele, ca să nu vi se facă greaţă. Unii vă îndeamnă la gogonele mari, alţii la dintr-alea mai mici dar mai multe, după posibilităţi, în funcţie de recolta ultimilor patru ani.

Continuă să citești Să vă fie de bine!

Cura-minune cu două nuci şi un castravete

Am două nuci şi-un castravete. Sunt tare mândru de roadele mele. Ce-i drept, nu arată exact la fel cu ce văd că se poartă pe internet, dar nu mă deranjează aşa tare. Mărimea e ok, te saturi repede. Cel puţin aşa mi-au spus fetele cărora le-am cerut părerea. Erau foarte încântate de ceea ce văd şi se declarau sătule dinainte să le guste. Insistam totuşi să ia măcar o înghiţitură, de poftă. „Nu poţi lasă omul să râvnească”, îmi ziceam, servindu-le la botul calului. Şi luau. Prima dată mai timid, dar luau. Unele asezonau cu puţină sare, pentru a nu li se face greaţă. Altele se mulţumeau pur şi simplu să ia câte-o gură de apă din când în când. “Te saturi mai repede”, îmi ziceau. Le credeam pe cuvânt şi le pofteam din nou să guste.

Continuă să citești Cura-minune cu două nuci şi un castravete

Savuratul sfârcurilor

Fiecare dintre noi are câte-o plăcere mai mult sau mai puţin vinovată în viaţă. Unora le e ruşine să şi le recunoască, iar alţii, după cum este şi cazul meu, nu au nicio problemă în a-şi înfrunta propriile gusturi în faţa celorlalţi. Eu de când mă ştiu am iubit sfârcurile. Le-am savurat mereu cu o plăcere deosebită, fără să-mi fie ruşine de situaţie sau de cei din jurul meu. Întotdeauna la final, când eşti sătul şi aproape epuizat, îţi rezervi timp pentru gustatul şi devoratul sfârcurilor. Sunt geniale. Am învăţat asta de mic, de la bunica mea. Ea mi-a deschis ochii şi mi-a arătat cum se face. Ce-i drept, avea experienţă serioasă în spate. Dar a ştiut că instruindu-mă încă de la vârstele cele mai fragede mă poate ajuta să învăţ cum să mă bucur de o experienţă totală în gustatul şi adulmecatul lor.

Continuă să citești Savuratul sfârcurilor

Colind dezlănţuit

E Ajunul. Seară, linişte şi Singur Acasă pe PRO TV. Beau un pahar cu vin şi ascult la copiii de pe scară care au venit să ureze toate bune. Sună şi la mine. E Waltz. Christoph Waltz. A venit să mă colinde. Îi strâng mâna, îl privesc în ochi şi-l poftesc în sufragerie. Îi ofer fotoliul ăl’ de soi şi îl tratez cu ştrudel cu multă frişcă şi-un pahar cu lapte. Fumăm câte-o pipă, iar apoi îl las să-mi ciuruiască podeaua în semn de „Crăciun fericit!”. După, îi mai ofer un pahar cu lapte şi îl pun să-mi citească blogul. Îmi convine. Nu trece mult şi se aude din nou bătând la uşă. Joe Pesci intră val-vârtej şi-mi îndrugă pe repede înainte un colind în româno-fuckeză, preţ de maximum 10 secunde. Îl înţeleg pe bătrân aprobând în semn de lehamite din cap şi îl poftesc în sufragerie, lângă Christoph. Hopa-sus pe masă. Fotoliu înalt nu posed. Numai gura lui se aude. Se ia de bradul meu de Crăciun, spune că oricum îl doare-n cur de sărbătoarea asta. Gesticulează nervos la Christoph, care abia de-l bagă în seamă de când mi-a descoperit Facebook-ul.

Continuă să citești Colind dezlănţuit

Statul la coadă – înţelesuri pentru noi

Străbunii noştri stăteau la coadă. I-au urmat bunicii şi părinţii noştri. Noi, de asemenea, adorăm să stăm la coadă. Ne place cum miroase, sigur. Iubim aerul închis, îmbâxit şi plin de substanţă al cozilor. Aşteptăm siguri pe noi şi calmi ca ceva-ul să iasă la iveală. Să se arate, să spună ori să ceară ceva, sau măcar să ne invite înăuntru. Dar nimic. Noi stăm la coadă toată viaţa şi adulmecăm. Facem scenarii cu ceea ce ar putea fi dincolo, ne imaginăm, visăm, dar niciodată nu îndrăznim să intrăm până la capăt ci, în cel mai bun caz, tragem cu ochiul cât se vede sau băgăm nasul 2-3 centimetri. Atât.

Continuă să citești Statul la coadă – înţelesuri pentru noi

De piftie. Adică piftios.

Sărbătorile sunt aici. Oamenii vuiesc prin oraş cărând brazi, cadouri, cozonaci, globuleţe, maţe şi şorici prin desăgile lor. Sunt zâmbitori, vorbăreţi şi plini de viaţă. La fiecare colţ de stradă poţi observa câte două-trei cucoane care râd şi povestesc despre numărul sarmalelor, lungimea cârnaţilor sau cât de gros le-a ieşit caltaboşul anul ăsta. Ei, bărbaţii, se iau la trântă în vedrele de vin pe care le-au obţinut, sau în sutele de kilograme de porc pe care le-au ciopârţit. Copiii sunt toţi numai o bucurie. Merg de mână cu părinţii lor la Vodafone şi le arată acestora cu degetul arătător şi fără alte comentarii, modelul de Aifon pe care îl vor primi sub brad. Peisajul este completat de vitrinele magazinelor încărcate de „oferte de sărbători” şi de crăciuniţe îmbrăcate numai în lenjerie intimă alb-roşie şi căciuliţă.

Continuă să citești De piftie. Adică piftios.

Constipaţie cu final parfumat

Când eram mic visam să fiu mare. Am ajuns mare, vreau să fiu munte. Sunt mofturos în tot şi toate. Nu există lucru care să mă mulţumească sau să-mi placă pe deplin pe lumea asta. Cu atât mai puţin oamenii constipaţi. I-aş împuşca în cap pe toţi, fără să mă gândesc de două ori. Simplul gând că oamenii ăia stau chirciţi ore întregi în poziţie şezândă, se screm, se aolesc, se zbat, transpiră, supurează şi tot nu sunt în stare să elimine „ceva”-ul ăla, mă înebuneşte de-a dreptul. Sunt incompetenţi şi trăiesc degeaba.

Continuă să citești Constipaţie cu final parfumat