Skip to content

Nostalgie

Studenția mi-am petrecut-o, în foarte mare parte, între sport, muzică și teatru. Am fost nelipsit din tribunele Giuleștiului și aproape la fel de prezent în cele ale Arenelor B.N.R., cu ocazia turneului de tenis. La Big Mamou și Clubul Țăranului am devorat blues pe pâine, cel puțin săptămânal, vreme de ani buni. Tot în acea perioadă au fost săptămâni când am văzut și câte patru spectacole de teatru, căldura și mirosul sălilor de la Național și Teatrul Evreiesc fiind preferatele mele.

Am fost atât de obsedat de fotbal și muzică, încât, pentru a nu rata derby-urile Rapidului sau concertele Nightlosers (nu locuiam încă în București), mi-am petrecut câteva nopți pe străzi, plimbându-mă de nebun ore în șir de la Unirii la Victoriei și înapoi, cu cafea la 50 de bani luată de la aparatele de la ”coloane”. Tot din aceleași motive am dormit pe scaunele din bucătăriile prietenilor care se mutaseră deja ”la capitală”, sau am tras de mine în Club A până la 5 dimineața, oră la care puteam merge la Sudului pentru a mă urca în primul microbuz spre Oltenița.

De teatru ce să mai zic… Am avut momente când mi-am dat banii de mâncare pe o săptămână pe bilete. Nu erau mulți deloc, dar și prețurile erau accesibile. Până și lucrarea mea de licență s-a numit ”Politica de marketing a Teatrului Național București”. Am fost singurul din acel an care și-a ales marketingul cultural ca temă pentru licență, asta în ciuda sfaturilor și atenționărilor venite din partea tuturor (colegi și profesori aseiști), cum că îmi scad considerabil șansele la 10. Bineînțeles că au avut dreptate, dar nici că mi-a păsat vreun moment.

În ultimul an de facultate țin minte cum am petrecut ore nesfârșite pe holurile T.N.B., pe la birouri și casierii, întrebând de cărți și alte materiale referitoare la istoria și activitatea instituției. Mereu am fost întâmpinat cu un elegant ridicat din umeri. Ba chiar îmi amintesc perfect cum un dom’ director nu-știu-de-care mi-a recomandat două anticariate unde aș putea găsi materiale referitoare la istoria teatrului unde era angajat. Ce-i drept, am găsit, dar ceva mă reține din a-i fi recunoscător pentru gestul pe care l-a făcut.

Și cam acolo, în acel an, am impresia că s-a rupt vraja. Odată cu susținerea licenței și, implicit, terminarea facultății, au dispărut, unul câte unul lucrurile de care mă atașasem nebunește: Giuleștiul a dat faliment, pe lângă Arenele B.N.R. trec zilnic și le admir rugina (de turneu de tenis nu mai poate fi vorba, dus este), Big Mamou a fost închis, la Clubul Țăranului repertoriul a sărăcit considerabil, Teatrul Național s-a transformat, iar sala Teatrului Evreiesc știu că rămăsese într-un timp fără acoperiș.

Nostalgia a rămas, însă, și doar ea mă mai împinge la câte-un meci în Grant sau concert la Țăranului. La teatru nu am mai fost de vreo patru ani. Mi-e teamă că mirosul ăla sublim s-a transformat în duhoare.


(inspirat de: ”Mihai Călin: Să trăiesc ca un funcționar în teatru?”)

Comentariile sunt închise.