Skip to content

Vlad Pîrvu Posts

Colind dezlănţuit

E Ajunul. Seară, linişte şi Singur Acasă pe PRO TV. Beau un pahar cu vin şi ascult la copiii de pe scară care au venit să ureze toate bune. Sună şi la mine. E Waltz. Christoph Waltz. A venit să mă colinde. Îi strâng mâna, îl privesc în ochi şi-l poftesc în sufragerie. Îi ofer fotoliul ăl’ de soi şi îl tratez cu ştrudel cu multă frişcă şi-un pahar cu lapte. Fumăm câte-o pipă, iar apoi îl las să-mi ciuruiască podeaua în semn de „Crăciun fericit!”. După, îi mai ofer un pahar cu lapte şi îl pun să-mi citească blogul. Îmi convine. Nu trece mult şi se aude din nou bătând la uşă. Joe Pesci intră val-vârtej şi-mi îndrugă pe repede înainte un colind în româno-fuckeză, preţ de maximum 10 secunde. Îl înţeleg pe bătrân aprobând în semn de lehamite din cap şi îl poftesc în sufragerie, lângă Christoph. Hopa-sus pe masă. Fotoliu înalt nu posed. Numai gura lui se aude. Se ia de bradul meu de Crăciun, spune că oricum îl doare-n cur de sărbătoarea asta. Gesticulează nervos la Christoph, care abia de-l bagă în seamă de când mi-a descoperit Facebook-ul.

1 comentariu

Regii mucilor

 Să vorbim despre muci. Despre mucii copilandrilor de la 12-13 ani în sus, de fapt. Sau despre majoritatea adolescenţilor din ziua de azi. Tot muci şi ăia. Nu de alta, dar am observat că la ei mucii nu-şi mai au locul în nas, ca la tot omul. Nu. Ei stau tot timpul cu ei în gură şi, săracii, nici nu apucă s-o deschidă să respire nişte aer proaspăt, că hop! curge mucu’. Destul de stânjenitor pentru cei din jur, dar nu şi pentru ei. Lor le face plăcere şi chiar se mândresc cu ditai mucu’ verde, suculent şi mişcător. Ba chiar se ceartă între ei şi fac competiţii, fiecare râvnind la titulatura de rege al mucilor si primind coroniţă din muci uscaţi, adunaţi de la toţi participanţii. Asta da onoare!
Comentariile sunt închise

Qeen

Am fost educat în spiritul bunului gust şi, implicit, al muzicii bune. Prima „întâlnire” cu muzica adevărată am avut-o pe Wembley, în anul 1986. Cântau ăia cu „dă şampions” şi cu „melodia aia din reclama la bere„. Brian, John, Roger şi Freddie se numeau şi formau trupa Queen. Mă gândeam că trebuie să fie vreo şmecherie cu ei şi mi-am propus să văd tot concertul. Bineînţeles că a fost dragoste la prima vedere şi că toată percepţia mea asupra muzicii avea să se schimbe radical. Nu se putea altfel, era ilogic. A urmat o perioadă incredibilă în care am ascultat/văzut/citit tot ce se putea despre cei patru. Era cât se poate de clar că devenisem obsedat. Mă regăseam în tot şi toate câte puneau pe scenă şi pe album. Şi acum, la ani de atunci, când le aud melodiile/vocile/acordurile, încă se face pielea ca de găină pe mine.
Comentariile sunt închise

Cei 89 ai bunicului

Pe stradă este tămbălău mare. Copii de toate vârstele aleargă, ţipă, cântă şi dansează. Din când în când, doi dintre ei îşi asumă rolul de lider şi dau tonul la cântece şi scandări, care străbat dintr-un glas întreg Pământul. Lumea îi admiră şi îi blamează deopotrivă. Lor puţin le pasă. Mai în faţă, pe strada care merge paralel cu calea ferată, un bătrân cu ochi mici şi umezi îi aşteaptă în poartă. Chipul îi este de om bun, încercat de toate prin câte-a trecut de-a lungul vieţii. Zâmbeşte larg pe sub barba deasă şi albă. Copiii îl aclamă de departe şi o rup la fugă înspre el cu braţele largi deschise, râzând în hohote. Bătrânul îşi propteşte bastonul în poartă şi se lasă înghiţit de îmbrăţişările şi urările nepoţilor lui.
Comentariile sunt închise

Este frumos la teatru

Este frumos la teatru. Întâlneşti lume bună, vorbeşti lucruri interesante, eşti văzut într-un loc foarte drăguţ, au scaune confortabile, e cald în sală şi au net wireless. Ba chiar îţi poţi lua şi-o pungă de floricele sau o sticlă de suc şi poţi fi văzut holbându-te la standul cu materiale şi cărţi din foaier.
Comentariile sunt închise