Unul dintre defectele mele cele mai mari este, recunosc, lipsa patriotismului. Lucrul ăsta mă deranjează cu atât mai mult cu cât ştiu că eu nu eram aşa înainte. Când eram mic ştiam să mă bucur de fiecare moment şi lucru care îmi aduceau aminte de România şi români. Urmăream la televizor toate competiţiile sportive sau de orice alt gen în care eram implicaţi noi românii, mă uitam la filme româneşti, ascultam în proporţie covârşitoare muzică de-a noastră şi îl aveam ca idol pe Gică Petrescu. Ce să mai, chiar eram fericit şi mândru că sunt român. Îmi plăcea mult ziua de 1 decembrie când urmăream la televizor parada şi discursurile de la Alba Iulia, ori străzile Olteniţei care erau împânzite cu roşu, galben şi albastru. Astăzi nu mai pot urmări cu interes niciunul dintre aceste lucruri. Unele pentru că nu mă mai atrag, altele pentru că pur şi simplu nu mai există.
Rotto
Distracţia e la ea acasă în Olteniţa. Cinci zile nu se mai circulă, în schimb se mănăncă, se cântă, se bălăceşte, se dansează. Toate astea fix în centrul oraşului. Grătare cu mici, maşinuţe, corturi, boxe zgomotoase, o tentativă de scenă, tarabe, lume îmbrăcată cu haine bune, de sărbătoare, toate datorită din cauza „Serbărilor Berii – Timişoreana”. Excelent. Seara de vineri anunţa un debut în forţă cu Lorena, Jul de la Etno, Mariana Stan, Vacanţa Mică şi Axinte. Parcă ceva din mine s-a rupt când am realizat că nu pot participa, fiind nevoit să rămân în Bucureşti.
Constipaţie cu final parfumat
Când eram mic visam să fiu mare. Am ajuns mare, vreau să fiu munte. Sunt mofturos în tot şi toate. Nu există lucru care să mă mulţumească sau să-mi placă pe deplin pe lumea asta. Cu atât mai puţin oamenii constipaţi. I-aş împuşca în cap pe toţi, fără să mă gândesc de două ori. Simplul gând că oamenii ăia stau chirciţi ore întregi în poziţie şezândă, se screm, se aolesc, se zbat, transpiră, supurează şi tot nu sunt în stare să elimine „ceva”-ul ăla, mă înebuneşte de-a dreptul. Sunt incompetenţi şi trăiesc degeaba.
Spuse cu esofag
Pentru început, vreau să ştiţi că esofagul meu este fabulos. Da, sunt foarte mândru de asta. Am un esofag cum nimeni nu are. Ştiu că toţi v-aţi dori unul aşa. Al meu e perfect. Nu e foarte mare, nici foarte îngust, e exact ce şi cum îmi trebuie.
Club 27
Nici 48 de ore nu au trecut de când beam bere, noaptea târziu, şi vorbeam cu Vince despre muzică. Aia bună. Discuţia a dus inevitabil către Kurt Cobain şi de acolo mai departe înspre „Club 27”. Am început să enumerăm numele grele de acolo şi, la un moment dat, nu ştiu de ce am zis „Amy Winehouse! Câţi ani are?„. Vince mi-a retezat-o scurt: „Nu contează. Cântă bine, da, e excepţională, dar oricum nu-i depăşeşte p-ăia…„. Am aprobat şi am schimbat subiectul.
Porcul râmă. Râma de ce nu porc?
Nu e corect. Sunt cu totul de partea porcului în povestea asta. Nu se poate aşa ceva. Ne-am obişnuit, noi ca vieţuitoare ce suntem, să ni se cuvină totul fără să oferim nimic în schimb.
13 minute şi 4 secunde
Foarte probabil nu ai auzit de el. Este un pianist de jazz, fiind considerat de mulţi drept cel mai bun jazzman român şi unul dintre cei mai originali ai Europei. Stilul său este unic, acesta rătăcind temele folclorice româneşti şi compoziţiile autorilor de la noi din ţară printre acordurile de jazz pur, nefiltrat.