Skip to content

Până la proxima întâlnire cu snookerul…

Vestea morții lui Marius Ancuța m-a amețit. La propriu. Ceva din mine s-a rupt odată cu parcurgerea cuvintelor din anunțul Eurosport. Omul care m-a făcut să iubesc unul dintre cele mai frumoase sporturi din lume s-a stins la doar 50 de ani.

Mario și Sandi (Marius Ancuța și Daniel Bontea) se află și acum, în momentul când scriu aceste rânduri, primii într-o înșiruire pe care am făcut-o în Wunderlist referitoare la interviurile pe care trebuie să le fac neapărat pentru un site de sport. Acești oameni au făcut parte din familia mea timp de mulți, mulți ani (15, pe puțin). Alături de ei am pierdut ore fără să-mi mai pese de numărul lor în după-amiezile de Crucible. Cu pariurile și înțepăturile lor amicale m-a prins și 2 dimineața pe mine și pe prietenii mei, chiar dacă a doua zi de la 7 aveam examene pe undeva pe lângă culoarele de la ASE. Pentru ei am mers, într-una dintre primele plimbări în calitate de bucureștean, la Centrul Național de Snooker. Acolo am asistat, singur în acea tribună, la meciul pe care Marius l-a pierdut, parcă. Datorită lor am stat la un metru de Ronnie și de Selby. Nici nu mai știu câte astfel de momente nu am petrecut pe fundal de Mario și Sandi.

Mario a fost nu iubit, ci extrem de iubit. La ora târzie la care scriu aceste rânduri, paharul îmi este aproape gol, dar pe Facebook și pe site-urile de sport nu contenesc mesajele dedicate omului care a învățat o țară întreagă ce este snookerul. Iată că un sport de nișă, considerat elitist și sforăitor de unii oameni, reușește să stârnească emoție multă și sinceră într-o țară unde gigeii sunt la putere.

Îmi este greu să găsesc aceste câteva cuvinte și să caut printre amintiri, dar, dacă nu cumva memoria îmi joacă feste din cauza emoțiilor, anul acesta, din spatele finalei de la Crucible a vorbit un om care, cumva, transmitea ultimul său salut prietenilor din fața televizoarelor. Iar acum, dacă fac un efort, au fost două momentele pe care le-am remarcat, dar peste care am trecut fără să gândesc foarte mult:
1. un frame în care Marius nu a vorbit deloc, asupra căruia s-a așternut o liniște atipică pentru un program de televiziune;
2. momentul de final, cu victoria lui Mark Williams și îmbrățișarea familiei, care a fost comentat aproape plângând de un Mario extrem de mișcat, așa cum eu nu l-am mai auzit, și care m-a emoționat și pe mine. De-aș fi știut, însă, ce se afla în spatele acelor imagini și acelei voci tremurânde…

Dragă Marius, îți mulțumesc pentru snooker.

sursa foto

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.