Skip to content

Viaţa, aşa cum e

Ultimul fluier. BVB câştigă nemeritat cu Ingolstadt, dar asta nu prea contează. Jucătorii vin să salute celebrul Zid, în care mă aflu şi eu pentru prima dată (vai de mine şi de mine!). Atmosfera este electrică, oamenii sunt urcaţi pe garduri, ridică pumnii în aer şi cântă cum nu o mai fac niciunii. Nu, nu pentru că i-am bătut pe amărâţii ăştia, ci pentru că urmează marele derby.

Plecăm mulţumiţi de la stadion toţi cei 38 de români care am făcut plimbarea asta. Este a patra deplasare de grup la Dortmund a fanclubului nostru şi cea mai numeroasă, dar despre asta voi vorbi data viitoare. Ne scufundăm în bere şi, cei mai norocoşi dintre noi, în reprize de aţipit în poziţii nefireşti prin aeroport.

După 30 de ore de plimbări, băuturi, crize de râs, răguşeli şi ţopăieli în care am dormit cumulat vreo 150 de minute, aterizez pe Otopeni. Sună telefonul când încă sunt în avion: „Ce faci, mamă? Cât mai ai? Hai că e masa gata”. Frumoase cuvinte. Vizita părinţilor se lasă întotdeauna cu o masă caldă d-aia adevărată. Ajung acasă, îi pup şi le povestesc, atât cât mă mai lasă oboseala: „Ce să vă zic, superb. Atmosfera din mijlocul galeriei este ceva ce nu am mai trăit niciodată.” Mă rog, discuţii de genul ăsta. „Dacă ai şti ce ţi-am luat… Am găsit bere nemţească d-aia bună la Lidl, am zis să nu ne facem de râs după ce te întorci de acolo”, spune mama. Intervine şi tata: „Bere adevărată, d-asta am băut eu în Germania. Veltins”. „Cum ai spus?”, îl întrerup încurcat. „Veltins!”, zice. „N-ai mai băut? E cea mai bună”. Răspund că am mai băut, o desfac şi le mulţumesc frumos. Apoi mă retrag la somn, unde, în ciuda oboselii, nu pot să închid un ochi din cauza râsului mai bine de 10 minute.

Etapa viitoare BVB întâlneşte Schalke, într-un nou episod din rivalitatea asta colosală. Este meciul pe care orice borusse îl aşteaptă tot anul. Ah, da. Şi jucăm în deplasare, pe Veltins Arena, stadionul care a împrumutat numele berii lor oficiale.

Comments are closed.