Skip to content

Cei 89 ai bunicului

Pe stradă este tămbălău mare. Copii de toate vârstele aleargă, ţipă, cântă şi dansează. Din când în când, doi dintre ei îşi asumă rolul de lider şi dau tonul la cântece şi scandări, care străbat dintr-un glas întreg Pământul. Lumea îi admiră şi îi blamează deopotrivă. Lor puţin le pasă. Mai în faţă, pe strada care merge paralel cu calea ferată, un bătrân cu ochi mici şi umezi îi aşteaptă în poartă. Chipul îi este de om bun, încercat de toate prin câte-a trecut de-a lungul vieţii. Zâmbeşte larg pe sub barba deasă şi albă. Copiii îl aclamă de departe şi o rup la fugă înspre el cu braţele largi deschise, râzând în hohote. Bătrânul îşi propteşte bastonul în poartă şi se lasă înghiţit de îmbrăţişările şi urările nepoţilor lui.

– La mulţi ani, bunicule! Te iubim!

Momentul este trăit la intensitate maximă de nepoţi, şi mai ales de bunic. Trenul care trece prin spatele casei este salutat de ăi’ mici, dar nu reuşeşte să perturbe emoţia lor. Bătrânul îi invită pe copii în modesta lui curte. Are o casă micuţă şi veche, măcinată de trecerea anilor, care parcă stă să cadă. Este casa sub acoperişul căreia bunicul şi-a răsfăţat prichindeii de-a lungul anilor cu cele mai grozave poveşti şi cântece. Emoţiile şi lumea de basm se regăsesc în fiecare colţişor al încăperilor. Aici este locul unde de vreme îndelungată bunicul le oferă micuţilor cele mai năstrusnice şi frumoase poveşti cu prinţi, prinţese, zmei, balauri şi oameni simpli. Stilul lui de a povesti este unic. Vocea uşor răguşită şi foarte caldă, este completată de o intonaţie şi o gesticulaţie care îţi taie respiraţia. Nu-i de mirare că la oră de seară, o dată pe săptămână, timpul se opreşte în loc. Nepoţii fac cerc în jurul tătăiţului lor şi ascultă fascinaţi timp de două ceasuri tâlcul povestirilor lui. Sunt copii simpli, care nu au crescut cu jucării sofisticate şi bomboane la discreţie. Nu ştiu ce-i ăla lux sau răsfăţ. Din pricina asta, sunt luaţi peste picior de ăi’ mai mulţi, care umblă din vecin în vecin să primească bomboane şi jucării, dar care pleacă tot timpul la mai bine, întorcând spatele fără remuşcare ori de câte ori au ocazia.

Timpul trece cu repeziciune. Copiii cântă cu acelaşi glas proaspăt şi odihnit povestea lor şi a bunicului lor. Bătrânul stă rezemat de tocul uşii, aşezat pe un scaun mic, de lemn şi fără spătar. Îi urmăreşte cu atenţie sprijindu-se cu mâinile tremurânde de ridatul său baston şi îngână cu nod în gât glasul nepoţeilor. Nu are prea multe ce să pună pe masă. Poate doar câteva nuci şi două-trei fructe adunate din micuţa grădină. Dar pentru nepoţi este suficient. O simplă vizită şi reîntâlnirea cu moşuleţul lor preferat face cât toate jucăriile şi prăjiturile Pământului. Pentru ei viaţa înseamnă altceva în afară de jucării şi prăjituri. Lor le este suficientă emoţia şi iubirea necondiţionată ce le-o poartă bunicul, chiar şi la cei 89 de ani ai săi.

Se face seară şi curtea se goleşte. Bătrânul, suferind fiind de picioare şi spate, simte nevoia să se odihnească. Medicamente nu îşi permite, dar merge şi bea un pahar de vin roşu. Măcar inima va continua să-i bată veşnic.

Comentariile sunt închise.