Skip to content

Colind dezlănţuit

E Ajunul. Seară, linişte şi Singur Acasă pe PRO TV. Beau un pahar cu vin şi ascult la copiii de pe scară care au venit să ureze toate bune. Sună şi la mine. E Waltz. Christoph Waltz. A venit să mă colinde. Îi strâng mâna, îl privesc în ochi şi-l poftesc în sufragerie. Îi ofer fotoliul ăl’ de soi şi îl tratez cu ştrudel cu multă frişcă şi-un pahar cu lapte. Fumăm câte-o pipă, iar apoi îl las să-mi ciuruiască podeaua în semn de „Crăciun fericit!”. După, îi mai ofer un pahar cu lapte şi îl pun să-mi citească blogul. Îmi convine. Nu trece mult şi se aude din nou bătând la uşă. Joe Pesci intră val-vârtej şi-mi îndrugă pe repede înainte un colind în româno-fuckeză, preţ de maximum 10 secunde. Îl înţeleg pe bătrân aprobând în semn de lehamite din cap şi îl poftesc în sufragerie, lângă Christoph. Hopa-sus pe masă. Fotoliu înalt nu posed. Numai gura lui se aude. Se ia de bradul meu de Crăciun, spune că oricum îl doare-n cur de sărbătoarea asta. Gesticulează nervos la Christoph, care abia de-l bagă în seamă de când mi-a descoperit Facebook-ul.

Intră taică-miu, alb ca varul. După el, Robert De Niro şi Jack Nicholson. Primul e posomorât şi are figura plină de-un zâmbet care parcă-l strânge. Ţine în mână o sorcovă. Sorcovă în seara Ajunului! Face de două ori cu ea prin aer şi o aruncă. Jack zâmbeşte larg şi priveşte încăperea, apoi îmi spune pe-un ton calm să dau pe meci, că-i Campionatul Mondial. Îi spun că e nebun, că nu e niciun meci în seara de Ajun, dar el o ţine pe a lui şi începe să facă sondaje prin cameră, ca să pot muta pe meci.

Atmosfera e încărcată cu numai patru persoane şi bineînţeles că trebuia să apară cineva care să facă ordine. Samuel L. Jackson se poartă la costum negru şi cu părul creţ. Nu spune nimic. Doar intră şi ne priveşte cu ochi mari pe fiecare în parte. Jack îi scoate limba, iar Joe îi arată degetul mijlociu. De Niro şi Christoph se distrează pe 9gag şi îmi postează drăcii pe Facebook. Samuel trăncăne ceva din Biblie şi muşcă cu poftă dintr-un Royal Cheese adus de-acasă. E noaptea minţii.

Vocea lui Joe este acoperită de mici bătăi în geam. Stau la parter. Deschid şi mă uit atent. Un râs isteric şi-o voce bâlbâită se-aud din întuneric. O faţă pătrăţoasă cu o frunte lată şi-o privire crânceră îşi face apariţia în fanta de lumină ce ieşea din cameră. E Quentin Tarantino. Râde de se prăpădeşte şi cară după el o pungă cu iarbă. Întreabă de „cioara de Samuel” şi îl poftesc înăuntru. Pe geam, bineînţeles. De-aici începe haosul. Christoph, de cum îl vede, îşi pune mâinile în cap si dă să fugă, dar Joe îl prinde de guler şi îl atenţionează să nu facă vreo mişcare. Waltz se supune. Eu, pe altă parte, stau şi mă întreb de ce se întâmplă toate astea fix în seara de Ajun. Mă ridic şi plec la bucătărie să beau un pahar cu apă. Sau două. Deschid uşa şi era plin. Toată familia mea şi încă vreo câţiva vecini erau strânşi în bucătărie şi ascultau colindele insului care stătea în mijlocul lor, cu spatele la mine. Vorbea calm şi ciudat. Nimeni nu scotea un sunet. Mă apropii şi îl recunosc. Christopher Walken se distra la mine în casă şi mânca nuci. Nu am mai putut fi surprins.

M-am întors în sufragerie. Am numărat cu doi în plus. Deja se intra fără să se mai ţină cont de mine sau de orice altceva. Charlie Sheen şi Mickey Rourke, beţi şi fumaţi, îi expediaseră pe De Niro şi Christoph de la laptop, pentru a căuta fetiţe pe Facebook. Joe Pesci se certa cu Jack Nicholson pe telecomandă. Quentin şi Samuel gesticulau şi mâzgăleau albumele de pictură ale lui taică-miu. De Niro era scârbit. În bucătărie, Christopher vorbea singur. Ai mei cedaseră demult.

Şi-am cedat şi eu. Am urlat cât m-au ţinut plămânii şi i-am gonit acasă. Nu fără să întâmpin refuzuri categorice din partea lui Charlie, Quentin sau Samuel, sau ameninţări şi  înjurături din partea lui Joe. Cu toate astea însă, am reuşit. Am sunat la taximetre şi am comandat trei, cu destinaţia Spitalul Alexandru Obregia. Acum era linişte. M-am apucat să strâng ce era de strâns. După ce am terminat, dau să mă bag la somn. Era târziu. Un ciocănit slab şi foarte nehotărât mă opreşte. Nu puteam crede că cineva mai venea să colinde la aşa oră. M-am uitat la ceas. Arăta 00:00. Merg si deschid, mai mult din curiozitate. Era Sergiu Nicolaescu. L-am primit înăuntru. Maică-mea ţopăia de bucurie. De mult căuta să umple cu ceva golul de pe raftul bibliotecii.

Un comentariu

Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.