Skip to content

Cum am uitat să iubim fotbalul

Îmi aduc aminte cu plăcere de prima mea vizită pe un stadion serios. S-a întâmplat în ’98, când aveam 8 ani, iar bunicul m-a dus pe Giuleşti la Rapid-Dinamo, meci cu mare greutate pentru clasament şi pentru poliţia prezentă în cartier. Și acum am în minte pânza aia albă cu portretul tânărului ”Pancu Gooool” de deasupra tunelului ce duce la vestiare. Cred că este prima imagine autentică legată de Rapid ce îmi vine în minte.

Am avut bilete la tribuna I şi am stat mai aproape de sectorul oaspeţilor decât de sufletul petrecerii vişinii, dar asta nu m-a deranjat. Dorind să-i arăt bunicului că pot fi şi eu rapidist cum e el, întorceam privirea teatral ori de câte ori îmi apărea în faţa ochilor roşul galeriei dinamoviste. S-a terminat 1-4 atunci. „Pătatul”, cum îi spune bunicul, ne-a aruncat prosopul ca la box. Mă rog… Ideea este că și acum țin minte bucuria de la golul nostru. Şumudică l-a dat. Doamne, ce extaz pe mine! Nu că ar fi contat golul ăla (care a venit la 0-3, mi se pare), dar la finalul sezonului nici înfrângerea nu s-a mai pus. Rapiduleţul avea să câştige al doilea titlu din istorie, iar eu eram în culmea fericirii. Lângă bunicul, bineînţeles. Nu îl scăpam din ochi. Chiar dacă la vârsta aia nu realizam exact ce se întâmplă, ştiu că tare mândru mai eram. Dacă ar fi existat o Cupă Mondială a Mândriei în acel an, cu siguranţă luam coroniţa.

Anii au trecut. Bunicul a mai îmbătrânit puţin, eu am crescut, iar Rapidul… În fine. Nu despre o anumită echipă vreau să discut aici. În schimb, vreau să mă refer puţin la bunicul, la mine, la tine.

Simt că lucrurile nu mai sunt la fel ca altădată. Fie ceva lipseşte, fie altceva este prea mult. Spunem că lipseşte fotbalul de odinioară, că farmecul a dispărut, că sunt prea mulţi bani în joc şi alte asemenea. Şi rezonez perfect cu ideea. „Against modern football” repetăm obsesiv în peluze, pub-uri şi pe Facebook. Dar să ştiţi că este posibil să greşim şi noi pe undeva.

Urmăresc tot ce se întâmplă în jurul clubului pe care îl iubesc. Ştiri, analize, zvonuri, declaraţii… all inclusive, cum ar zice românul. Este normal să fiu la curent cu lucrurile care mă interesează şi care pot influenţa într-o oarecare măsură performanţele echipei din teren. Ba chiar îmi place să dezbat, să provoc la dialog, că doar de-aia vă scriu aici, nu? Cu toate acestea, însă, nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc la modul serios despre tactica antrenorului, despre deciziile tehnice şi administrative din cadrul clubului, despre sursele de finanțare sau despre „a fi sau a nu fi” în perioada de mercatto. „Dacă e, e, face parte din spectacol”, încerc să îmi spun mereu, dar nu reușesc întotdeauna. Fix aşa cum nici la un film nu mă interesează distribuţia şi modul în care cheltuieşte producătorul banii. Sau de unde îi are. Prefer pur şi simplu povestea, nu procesul de redactare a scenariului, salariile actorilor sau volumul încasărilor.

Am constatat că, pe măsură ce înaintăm în vârstă şi lăsăm în urmă lumea aceea simplă dar captivantă a copilăriei, avem tendinţa de a privi echipa favorită ca pe o afacere, nu ca pe un basm. Ştiţi ce facem noi? Aruncăm volumele lui Hans Christian Andersen şi le înlocuim cu manuale de drept sau de educaţie antreprenorială:

“Ce-i aia să ne ridicăm de pe scaun la un dribling între trei adversari, domne, ai înnebunit? Hai să ne aducem aminte că nefericitul a comis-o de patru ori campionatul ăsta şi că o amărâtă de fentă făcută într-un meci cu nişte desculţi nu înseamnă nimic”;

“Şi acum ce-oi vrea, să le ridic statui că au bătut lanterna campionatului!? Hahaha. Erau obligaţi să o facă, pe ăia îi bat toţi, oricum”;

“Să mă îmbăt de fericire că am luat Cupa? Mai degrabă o fac de nervi, că ne vin bani de la Primărie”;

“Pleacă X şi să mă bucur că vine Y? Nu, prietene, stai în banca ta. Pe postul ăla Z ar fi fost mult mai potrivit. Plus că era şi mai ieftin. Nu înţeleg ce este în capul conducerii”.

Cu alte cuvinte, am ajuns să iubim cu creierul, nu cu inima, lucru profund nerecomandat într-o relaţie care are pretenţia de a fi serioasă. Vedem totul mecanic. Cifrele, banii ne-au luat minţile. Declaraţiile pre şi post meciuri ale jucătorilor și avocaților au devenit mai interesante decât jocul în sine. Abia aşteptăm să ne dăm cu părerea despre cel mai bun şi cel mai prost de pe teren sau din afara lui. Practic, am devenit incapabili să rezonăm cu jocul de fotbal şi cu emoţia transmisă de acesta. Și așa am ajuns să ne bucurăm la reuşite nu pentru că am dat gol pur şi simplu, ci pentru că, prin acel gol, “la anul avem şansa să [ceva important]” sau „i-o tragem nemernicului de [cineva important]”. Uauuuu!

Fotbalul modern există numai în mintea noastră. Dacă am fi putut să rămânem copii puţin mai mult, atât cât să învăţăm să ne bucurăm cu adevărat de echipa favorită, nu am fi ajuns în postura de a analiza fiecare declaraţie a lui X, diferenţa de puncte dintre noi şi ceilalţi în ultimii ani, numărul transferurilor ratate, eficienţa departamentului de marketing al clubului în ceea ce priveşte încasările sau balanța contabilă. Este absurd. Echipa este aici, iar săptămână de săptămână îşi dezvăluie sufletul nouă, celor ce o iubim. Haideți să-i privim mai mult pe băieți în iarbă şi să (re)învăţăm să le admirăm culorile de pe piept înaintea sponsorului tehnic de pe mânecă sau a zerourilor de pe fluturaşul de salariu.

La 8 ani, pe Giuleşti, nu ştiam încă echipa Rapidului, nu ştiam antrenorul, habar nu aveam de patron, de istorie sau de sursele de finanțare. Tot ce ştiam era numele echipei şi vişiniul acela superb, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur ca un dement la golul ăla amărât, care în economia meciului a fost nimic, dar pentru mine a fost totul. Ah, da, şi mai ştiam de bunicul, fireşte. Şi apropo! Să ştiţi că bunicul nu are internet, nu dezbate pe forumuri și Facebook şi încă se bucură de Rapid ca un copil.

***

Revenind în iunie 2018, evident că nu sunt de acord cu implicarea politicului de orice fel sau a încălcării regulamentelor, după cum ați mai citit, nu demult, pe acest blog. Dar dacă se întâmplă, să zicem, ce pot face? Să îmi șterg acele amintiri din urmă cu 20 de ani? Să îl sun pe bunicul și să îi spun că nu mai suntem rapidiști pentru că a dat PSD-ul bani la club? E utopic. Nu mă voi dezice de un lucru pe care l-am iubit toată viața doar pentru că este victima jocurilor de culise ale unora.

Rapid e precum câinele nostru loial și bătrân care s-a umplut de căpușe. Trebuie să fim de-a dreptul demenți să-l aruncăm în stradă doar pentru a-i face loc altuia, cu blana strălucitoare, pe care îl vom striga la fel.

sursa foto

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.