Skip to content

Cum m-am prostit mâncând

Scriu acest text cu speranța că din când în când îl voi reciti și astfel nu mă voi mai întoarce niciodată în postura aia de moluscă bipedă, rotundă și gâfâitoare, deprimată și deprimantă, fără chef, fără umor și fără inspirație. Știți voi, genul de om autosuficient, comod, leneș, veșnic somnoros, care se hrănește cu lucruri rele, profund nesănătoase. Pentru că asta am fost mult timp și fix asta tind să devin imediat cum îmi întorc puțin privirea de la mine.

În timp, mi-am dat seama că starea inertă și lipsită de orice perspectivă îmbucurătoare în care mă afundasem este foarte strâns legată de ceea ce mănânc, cum mănânc și cât mănânc. Iar hrana asta de care vorbesc se împarte în două categorii: alimentară și… uhm, să-i spunem spirituală, chiar dacă e un termen cu care nu sunt împăcat 100%.

Alimentară

Aici lucrurile sunt destul de simple: cu cât mănânc mai prost, cu atât sunt mai nefericit, mai comod și tot restul de apelative scrise la început. Adică mai prost.

La finalul lui mai 2017, cântăream suta fără patru. Enorm, la cei 180 cm pe care îi am în dotare. Astfel că într-o dimineață, pe nepusă masă (hehe, wink wink), când m-am privit în oglindă m-a apucat groaza. Revelația aia mi-a schimbat viața total în următoarele 6 luni: mi-am cumpărat cântar chiar în acea zi și am eliminat excesul de alcool, prăjeală, zahăr. Apoi am micșorat porțiile și am început să fac sport. Rezultatul? Minus 16 kg, o minte limpede, zâmbet larg, poftă de viață, inspirație și ce mai vreți voi. Totul fără diete sofisticate, nutriționist sau numărat calorii. Ba chiar am mers la KFC din când în când, să îmi fac pofta, dar atât.

Spirituală

Aici deja vorbim de altă mâncare de pește (hehe, get it?, hehe). Așa. Cu mâncarea asta spirituală ne hrănim toată viața și nici nu prea ne dăm seama de acest lucru. Voi apela din nou la propriul exemplu:

În copilărie, nu de puține ori îmi zicea maică-mea că-i mănânc viața. De ce, nu știu, că am fost cuminte, dar poate că avea motivele ei să o spună. De fapt sigur avea, că îmi aduc aminte cum am mâncat și bătaie de vreo două ori. Apoi, pe la 15-16 ani, vârsta aia dubioasă m-a făcut să încep să mănânc din priviri posterioare de gagici mișto. Tot pe atunci credeam că tot ce zboară se mănâncă, așa că nu pot spune că e o perioadă de care îmi aduc aminte cu mare drag. După câțiva ani, am ajuns la facultate, la București, moment în care, de voie, de nevoie, am început să îmi mănânc de sub unghii. Iar la început, până să mă dumiresc ce e cu mine pe acolo, le-am mâncat banii alor mei. Putem spune și că, în acest fel, le-am mâncat sufletul. Nici nu mai spun că anumite fete m-au acuzat ba că le-am mâncat ficații, ba că fug mâncând pământul de responsabilitățile de cuplu, că sigur v-ați fi așteptat și la asta. Iar dacă mai adaug și că am traversat o perioadă în care am mâncat mult rahat cum că scriu și fac și dreg, când de fapt nu făceam mai nimic productiv, cred că avem pachetul complet.

După cum vedeți, sunt o persoană teribil de mâncăcioasă. Dar, spre norocul meu, într-o zi din viața aia a mea de moluscă tristă am realizat cum m-am pricopsit cu o groază de defecte care începuseră să mă mănânce încetul cu încetul, afectându-mi comportamentul și gândirea. Din acel moment, mi-am propus să n-o mai duc într-o mâncare și într-o băutură. Nu de alta, dar stric mâncarea degeaba și e păcat de mine.

Sper ca, într-o bună zi, să duc procesul la capăt.

Comentariile sunt închise.