Skip to content

Dimineața lui 28: filă dintr-un jurnal pe care nu l-am avut vreodată

*text mai degrabă introspectiv, parte dintr-un jurnal pe care nu l-am avut niciodată

Seara lui 27

Nu mă apuc de bilanțuri, că nu mi-a plăcut niciodată contabilitatea, dar, trăgând o linie imaginară sub aceste 27 de puncte, sunt împăcat cu mine: m-am desprins de casa alor mei și de orașul natal de aproape un deceniu, trăiesc din ceea ce ador să fac și, probabil cel mai important lucru, mi-am transformat pasiunile și hobby-urile în ocupații (aducătoare și neaducătoare de venit). Nu mi-am făcut niciodată un scop primordial din a avea un salariu cât mai mare, de a avea o funcție cât mai înaltă și cât mai greu de pronunțat, de a avea un anumit statut sau de a mă umple de etichete scumpe.

Dar cum?

Spre deosebire de Mowgli, care se avea bine cu toate animalele din pădure (ştiu, aproape toate), eu nu am avut prea mulţi prieteni lătrători sau mieunători când umblam desculţ şi cu mucu’ pân’ la genunchi. Nici „de la ţară” nu am amintiri, pentru că nu am avut una. Bunicii mei au ales să stea la bloc, în oraşul-lui-Iliescu Olteniţa, care este tot un fel de „ţară”, dar cu ceva mai mulţi ţărani. Aşadar, am crescut julindu-mi genunchii şi coatele în spatele blocului, jucând diri-diri şi obligata, urmărind meciurile Rapidului şi ascultând muzică.

Spiritul vişiniu şi pasiunea pentru fotbal şi sport mi-au fost făcute cadou de bunicul de pe filiera maternă. Dar, să ne înţelegem, nici fotbalist nici sportiv nu am fost vreodată şi nici nu voi fi. La fel cum nu voi fi vreodată muzician sau pictor precum tata şi bunicul din partea lui, care mi-au transmis pasiunea pentru muzică, filme şi, câteodată, cărţi.

În copilărie am avut o aplecare spre matematică. Rememorez cum se adunau toți cei din familie în jurul meu, un țânc de câțiva ani, și îmi dădeau adunări și scăderi complicate, pe care le rezolvam în gând în câteva secunde. Toți mi-au prevestit un viitor de succes printre cifre și tabele. La școală, însă, vraja s-a rupt ușor-ușor și am ajuns să urăsc fiecare minut petrecut la ora de matematică (dacă mă gândesc bine, totuși, am urât școala cu totul). Asta în ciuda faptului că am fost la ”mate-info” la liceu, iar apoi am ales ASE-ul.

Apoi am început să scriu fel de fel de drăcii pe fel de fel de bloguri pe care le-am creat încă de la vârsta de 17 ani. Și am continuat, în pofida ironiilor și hăhăielilor cu care m-am confruntat. Sunt moarte de multă vreme și drăciile alea și blogurile. De unele îmi este rușine și acum, dar nu se pune problema să le regret. Toate textele, toate nopțile nedormite în care fie scriam, fie ”dezvoltam” site-uri, toți banii pe care i-am băgat în găzduiri, teme, domenii… s-au întors. Am ajuns copywriter (aici, o scurtă paranteză: la fel de ironic este faptul că frate-miu, în ciuda faptului că la școală/liceu/facultate a făcut numai filologii și biologii, acum dezvoltă și vinde cu succes jocuri pe Steam; tot din pasiune, tot pentru că a pierdut nopțile muncind la ceea ce i-a plăcut).

Ideea la care vreau să ajung este că, odată cu trecerea timpului și apropierea bornelor psihologice despre care vorbeam la început, încep să trec în revistă acele lucruri care au însemnat pentru mine de 100 de ori mai mult decât a făcut-o facultatea, de exemplu. Sau orice oră din liceu. Și făcând asta, realizez că sunt o persoană care se hrănește mai mult din trăiri, sentimente și experiențe, nu din manuale, reguli și teoreme. Așadar, dacă sunt întrebat care sunt lucrurile care mi-au marcat existența (de la viață personală la carieră), voi răspunde cu următoarele (în ordine cronologică), evitând să fac referire la cele evidente, precum familia, prietenii etc.:

  • Pasiunea pentru sport (mai mult privit, ce-i drept; nu exagerez cu nimic dacă spun că sportul de la tv și meciurile văzute pe stadioane m-au învățat lucruri esențiale despre ce e bine și ce e rău)
  • Pescărușul Jonathan Livingston (cartea asta mi-a dat aripi din punct de vedere mental)
  • Pink Floyd (descoperirea unui nou univers)
  • La Vita e Bella (râsul și plânsul nu au mai fost la fel după acest film)
  • Facebook (fără el, probabil că aș fi rămas în Oltenița să sparg semințe; m-a învățat să scap de timiditate, să comunic, să socializez, să fac bani)
  • Twin Peaks (mi-a pus răbdarea la încercare și m-a provocat să gândesc și să trăiesc ca nimic altceva)
  • Steven Wilson (el mi-a spart universul Pink Floyd în galaxii și m-a învățat, prin muzică și discurs, să îmi doresc mai mult)

Bun. Acestea sunt izvoarele din care mi-am sustras bazele a ceea ce sunt astăzi. Ele mi-au irigat ego-ul, mi-au stârnit curiozitatea și dorința de cunoaștere. M-au făcut să meditez, să gândesc și să îmi doresc să fac. Punct și virgulă.

Dimineața lui 28

28, așadar. Nu e nicio tragedie, îmi place zona în care mă aflu. Curând, îmi va apărea pe radar borna 30, care va pâlpâi palid și departe la început, urmând ca în timp să mă sufoce. Dar, în pofida apropierii de acest prag psihologic care sperie multă lume, mă simt din ce în ce mai bine. Acum mă gândesc cu rușine la momentele în care eram dărâmat de la 22 la 23 sau de la 24 la 25. De aici, de la înălțimea celor aproape 28, le percep drept slăbiciuni: ”am făcut 23 și nu am realizat nimic”, ”fac 25, adică o treime din viață”, sau ”mă prinde 27 și nu am inel, așa rămân; să-mi iau prima pisică, zic”.

Dimineața asta mă simt cel mai bine de până acum, pe cuvânt. Și asta pentru că ultimul an a venit la pachet cu o serie de schimbări în ceea ce mă privește. Am trecut printr-o vară mișto, în care am făcut mult sport, am mâncat sănătos și am slăbit. Apoi, am lăsat îndoielile deoparte și mi-am făcut, în sfârșit!, primul tatuaj. Greu început… Am lăsat cafeaua de la Mega și Carrefour și am înlocuit-o cu cafea vrac, din piață, cu o aromă de nedescris. Unde mai pui că mi-am făcut un obicei să merg o dată pe săptămână în piață, să cumpăr vrute și nevrute. Mă rog… Ce-am mai făcut? Am devenit o persoană matinală. Mă trezesc zilnic la 6, sorb încet și sexos din cafea, ascult radio. La 11 seara sunt caput, dar nu-mi pare rău. Așa. Ah, da! Am început să citesc constant. O fac aproape în fiecare seară. Tot la capitolul ”ce dimineață superbă am la 28 de ani!” este și mersul pe jos, care s-a transformat dintr-o necesitate pentru a slăbi, într-o obișnuință de care m-am îndrăgostit. Aproape zilnic, că e ploaie sau viscol, merg și respir. Eu, gândurile mele și muzica din căști. Terapie! Dar dincolo de toate astea, cred că cea mai bună decizie pe care am luat-o acum, când să se crape de ziuă în cel de-al 28-lea an, am renunțat la Facebook și la utilizarea excesivă a rețelelor sociale. Dependența și nevoia de a mă hrăni cu postări și comentarii idioate mi-au fost înlocuite doar cu nevoia de a comunica. În mare, cu mici excepții, la asta se mai rezumă activitatea mea pe rețelele sociale.

De ce povestesc toate aceste lucruri? Pentru a explica de ce acum, în zorii celor 28 de ani, pragul la care majoritatea oamenilor deja încep să tremure nervos, mă simt cel mai bine de când mă știu. Și poate că o fac și pentru a mă ajuta să îmi reamintesc, când voi avea nevoie, într-o seară mai puțin plăcută a vieții mele, că dimineața este la doar câteva ore distanță.

Comentariile sunt închise.