Skip to content

Plăcinta cu brânză și stafide

Iunie 2017, o zi oarecare. Sunt hotărât să fac o tură de IOR pentru a mai scăpa de niște calorii. Mă echipez și ies pe ușă. În timp ce încui, simt în stânga o privire care mă urmărește atent.

– Sărut mâna!

– Bună ziua. Sunteți noul vecin?

– Da, m-am mutat de vreo 3-4 luni.

– Stați singur?

– Nu, cu fratele meu.

– Două persoane, deci. Nu am știut că aici stă cineva, sunteți foarte cuminți <râde>. Bine ați venit. Să aveți sănătate!

– Mulțumim la f…

Nu apuc să răspund până la capăt, că bătrâna se apropie de mine, mă apucă de braț și îmi șoptește pe un ton moale, sfârșit, cu ochi umezi și roșii:

– Auziți, dacă nu vă supărați și nu vă deranjează, mi-aș dori să trec pe la voi din când în când cu pomană, pentru că soțul meu a decedat de curând și nu am la cine să merg…

– Sigur că da, nu este niciun deranj. Îmi pare rău să aud asta. Sănătate multă vă doresc!

Ușă de ușă cu mine stă această bătrână cu ochii permanent plânși, pe care am văzut-o cum umblă silențios și fantomatic pe scara blocului și pe aleile din cartier încă din primele zile de când m-am mutat în Titan. Tot timpul în negru, cu privirea umflată și complet pierdută, vecina mea de ușă își plimbă zilele fără să pară conectată la realitatea din jurul ei.

La câteva zile după ce am făcut cunoștință, aud bătăi timide în ușă. Vecina ne aduce sarmale, cozonac, plăcintă și vin, așteptând în schimb un simplu „bogdaproste”. Iar obiceiul se repetă de alte câteva ori pe parcursul anului, cu fel de fel de bunătăți pregătite cu multă migală, în singurătate.

2 iunie 2018. Am rămas fără cafea și vreau să merg la magazinul din spatele blocului. Este puțin trecut de ora 9. Ies pe ușă, dau să încui, în timp ce, în stânga mea, bătrâna tocmai se pregătește să intre în casă. Nu am mai văzut-o de câteva luni, iar cu împărțeală nu a mai venit din noiembrie, cred. Mă urmărește atent, dar nu spune nimic.

– Sărut mâna! Ce mai faceți?

– Bună ziua. Sunteți noul vecin?

– Nu chiar, stau aici de peste un an. Ne-am mai întâlnit, să știți, îi spun eu cu un zâmbet larg și ușor crispat.

– Sigur că ne-am întâlnit, dar nu am știut la ce etaj locuiți. Am crezut că aici nu locuiește nimeni. Stați singur?

– Nu, cu fratele meu.

– Să aveți sănătate! Și auziți, dacă nu vă supărați, aș vrea să trec pe voi din când în când cu pomană, pentru că soțul meu a decedat…

Încurcat, scriu aceste rânduri la o cană de cafea și o bucată de plăcintă cu brânză și stafide. Sincer să fiu, nici măcar nu îmi plac stafidele, dar nu știu ce le-a făcut vecina, că astăzi sunt mai bune ca niciodată.

Sănătate multă îi doresc.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.