Skip to content

Primul dintre titani

De vreo trei săptămâni m-am mutat din Drumul Taberei înapoi în București. Încă nu îmi vine să cred. Mă simt precum Dragnea după ce intră în vigoare ordonanţa sufletului: descătuşat.

Celula de pe Bd. Timișoara m-a privat de libertate doi ani și jumătate. La început mi-a plăcut: „Hai că nu e chiar așa rău, vorbeşte lumea prostii. Uite, am stație RATB chiar la bloc, Lidl şi Plaza sunt la doi paşi”. Aşa am ținut-o vreo cinci, şase luni. Apoi au început să apară îndoielile: „Totuși fac cam mult până la metrou, cu 41 cu tot. Tramvaiele astea fac un zgomot de parcă îmi trec prin sufragerie. N-am balcon. Liftul tremură. În bucătărie încap vreo trei persoane, toate în picioare. Seară de seară fumul şi mai ales mirosul de la hota vecinilor de jos îmi inundă casa şi nici măcar Foodpanda nu livrează cine ştie ce în zona asta. Cred că se putea şi mai bine”. A mai trecut un an.

Faza a treia a însemnat depresie. Adică alte 13 luni. M-a vlăguit fiecare secundă petrecută în cartierul ăla de un gri malign, unde pute a stres pe scara blocului, pe stradă şi prin magazine. Cursele cu autobuzele iadului, 137 şi 138, au însemnat câte minim 15 minute de aşteptat în staţie. Sâmbăta şi duminica, peste 25-30. Veneau pline şi mă lipeam de babe cu mustaţă ca să pot urca. Taximetriştii din centru mai degrabă nu acceptau curse până acolo, iar dacă o făceau, plăteam mult. Ăia de la Uber n-aveau încotro, săracii. Vis.

Acum stau în Titan. Am IOR-ul şi metroul la fix şase minute. Am curat şi linişte, vegetaţie şi bun-simţ. Şi mai am ceva: un fir de păr alb. Primul.

Comentariile sunt închise.