Skip to content

Spuse cu esofag

Pentru început, vreau să ştiţi că esofagul meu este fabulos. Da, sunt foarte mândru de asta. Am un esofag cum nimeni nu are. Ştiu că toţi v-aţi dori unul aşa. Al meu e perfect. Nu e foarte mare, nici foarte îngust, e exact ce şi cum îmi trebuie.

Nu îmi plac snobii. Îi urăsc p-ăia care se dau mari cu esofagele lor ultimul răcnet şi care nici măcar nu au posibilitatea să le întrebuinţeze. Mergi prin parc sau prin mall şi nu vezi altceva decât etichete nedezlipite încă de pe esofagele „spumei”. Eu măcar sunt modest şi recunosc că pe al meu l-am luat la mâna a doua din Germania, de la o băbuţă cardiacă, dar care de altfel era septuplă campioană a Bavariei la înghiţit.

Cunosc persoane mai ataşate de acest segment al tubului digestiv decât ar trebui. Unii stau cu anumite fete doar pentru esofagul lor, extrem de simpatic se pare. Nu ezită niciodată să-l întâlnească, să-l întrebe una, alta. Alţii, de pildă, nu au unul preferat. Ei sunt porniţi doar pe idee, în ansamblul ei. Fie că e fată, băiat, libelulă ori guşter, esofagul este tot „miezul”. Pur şi simplu, a umbla din gât în gât este totul pentru ei.

Cei mai bătrâni, trecuţi prin viaţă, se gândesc cu nostalgie la vremurile de demult, atunci când esofagul încă era rar şi nu-l găseai pe toate trotuarele: „Pe vremea mea era rezistente şi puţine, maică. Astea de azi e multe şi proaste, nici mâncarea nu mai intră cum trebuie. Să ştiţi şi voi că România pe vremea lu’ Ceaşcă era pe doi în lume la esofage…”. Imediat, tanti Marcela continuă uşor resemnată: „Tineretu’ de azi nu mai ştie ce înseamnă să ai un esofag bun. Tot noi ăştia bătrânii am rămas cu ştiutu’ şi aşa o să rămânem, domnu’. Suntem ultimii care o facem aşa cum trebuie.”

Nu cred că sunt în stare să scriu şi o concluzie la asta. Într-un fel, poate că e mai bine aşa. Dacă aveţi una, deşi mă-ndoiesc, trageţi-o pe esofag.

Comentariile sunt închise.