Skip to content

Suvenir din Călărași

Motto:
– Uite ce de câini acolo pe câmp, mamă!
– E mulți și răi, mamă.

Mă trezesc la ora 6, cum fac în fiecare dimineață. Dau pe gât cafeaua, mă spăl, mă îmbrac cu hainele alea bune și chem un Uber. Îl prind repede și foarte aproape de blocul unde stau, dar, când să ies din casă, șoferul anulează cursa. Al doilea îmi acceptă comanda aproape instantaneu, se află tot prin zonă și el, dar haț!, o cancelează imediat. Nu știu ce se întâmplă cu șoferii Uber de la o vreme, dar anulează tot ce prind. Parcă sunt la concurs. În fine, pe cuvânt că al cincilea șofer mi-a acceptat cursa și a și venit. Dar ziua nu a început tocmai bine, oricum.

În mașină, ăsta îmi vorbește de atestate, documente, acte. E foarte mândru cu faptul că e cu totul pus la punct. „Ori facem treabă, ori ne jucăm. Totul ca la carte. Ca afară”, îmi spune cu o energie pe care eu nu o am la 7 dimineața. Iar apoi: „Am printre cele mai mari ratinguri din București. Știu, mă laud acuma, da’ e munca mea. Am 9000 de curse și rating de 4,97. Unde ai mai văzut asta?”. Liniștea nu ține mai mult de 7-8 secunde, că începe iar: „Îți spun sincer că mi s-a cam luat de Uber. Prea mulți țărani de la o vreme. Mi-am luat mașină de Black Cab și trec la ei. Acolo nu mă doare capul. Stau la costum, da’ când intră 80-100 de lei din Pantelimon până în Băneasa, parcă îmi convine. Și oricum, la Uber nu mai am ce să demonstrez. Sunt cel mai bun”. Mă dau jos, nu înainte de a-l pricopsi pe om cu 5 stele, că deh, e cel mai bun.

În autogara Obor e haos. Găsește Călărașiu’ acum, Vlade. Întreb vreo trei șoferi unde-s mașinile, niciunul nu știe sau, cel mai probabil, se preface că nu știe. Până la urmă găsesc trocariciu’ și mă urc. Singurul loc rămas liber e la geam, pe partea cu soarele. Dacă nu îmi anulau șoferii de Uber atâtea curse, poate că aș fi stat și eu la umbră, ca omul. Și nici nu mi-ar mai fi obosit timpanele atât. Mă rog. Plecăm.

INTERMEZZO:

– Opriți și la Vlase!
– Da, da. Să nu coborâți prin spate, vă rog.
(…)
– Nu coborâți pe acolo, că e prea înalt!
– Păi da’ de ce dacă aici am bagaju’. Lasă că mă așteptați.
(Sacoșa se izbește de astfalt)
– ‘tu-ți hristoșii mă-tii!

Viață boemă și multă culoare, veselie. La un moment dat, pe la jumătatea drumului, se urcă un cuplu de pensionari. El are cămașă vernil cu mânecă scurtă și față de șprițofil. Ea zici că e înfășurată cu Răpirea din Serai și cară două rafii mari. Stau în picioare pe culoar și se aolesc de căldură suflându-și aere pe sub bluze. La un moment dat, se eliberează un loc. Se așază el. Nevastă-sa oricum se sprijină de rafiile alea, n-are ea nevoie. Lângă ei vine un băiat, pe la 21-22 de ani, să zic. Se cunosc.

– Nu am fost repartizat la sector. Mi-a fost greu până am învățat numerele din tabel, da’ după aia m-am obișnuit. Le-am învățat cam după o oră așa.
– Nu te-au verificat ăia?
– Nu prea, bre. M-au sunat doar de trei ori, la 7, la 10 și la 5 dimineața. În rest am dormit toată noaptea.

Flăcăul povestește cu un zâmbet larg și floculeți rari pe față, în timp ce eu notez în telefon toate dialogurile astea, la câțiva centimetri de el. La un moment dat, vine, inevitabil, și întrebarea aia:

– Și cât iei, mă?
– Am 12 jumate.
– Hai că nu e rău, te descurci tu. Pffiuu, ce cald e, să dea dracu. Nu mai ajungem odată.
– Lasă, bre, că bei o bere rece acasă și să vezi cum îți ia cu mâna. După aia poți să și muncești.

Îmi notez tot ce pot din acest spectacol al vieții simple. Lucrurile astea mărunte mă binedispun. Am învățat să le observ, să le studiez și să mă bucur de ele. Dar asta în timp ce eu merg la ANAF după registre, cui-uri și dosare, pentru a putea face content-uri, site-uri și reach-uri. Pe ce lume mă cred, oare?

INTERMEZZO:

Se urcă două femei. Una de vreo 40 de ani, cealaltă cam de 65. Sună telefonul bătrânei:
– Da, mamă, ce să facem. Mergem la piață la Călărași, mamă. Să își ia și Oana niște suveniruri, facem și piața, eh… știi cum e.

Ajung în Călărași la ora stabilită, dar nu și la locul stabilit. Autogara asta pare să fie undeva în vest, conform cu Maps, nicidecum în centru-nord. În orice caz, mă dau jos printre tarabe cu sutiene ieftine, cd-uri cu Nicu Paleru și ciorapi spălați. O iau la pas spre centru. Pe drum, realizez că mă aflu în acel loc pe care l-am urât încă din copilărie, chiar dacă nu l-am călcat decât de vreo 4-5 ori. Călărași este un oraș de două ori mai mare și de vreo 29 de ori mai urât decât Oltenița. Iar într-o zi caniculară cum este asta, senzațiile mi se amplifică de alte câteva ori. Oamenii din Călărași îmi par a se împărți în două categorii principale: săraci și foarte săraci. La ora la care mă plimb cu soarele în ceafă, 60% sunt pensionari și restul oameni care par resemnați cu condiția de călărășeni. Le poți citi tuturor tristețea și amărăciunea din ochi și îi poți înțelege de ce acolo nu are cum să le fie bine.

Orașul, după cum spuneam, este oribil. Plin de betoane, înecat în praf, gropi și depresie. Lipsește orice urmă de simț estetic, de logică arhitecturală. Totu-i la un loc, bulucit fără nicio noimă. Magazinele au vitrine neîngrijite, pe care stau scrise, mari și impunătoare, reducerile. Un bazar de mari proporții, ce s-o mai lungim. Călărași ar putea fi un studiu de caz extrem de util pentru toți cei care vor să iasă pentru o secundă din bula lor și să cunoască această țară așa cum este ea de fapt. Sigur, coduri penale, sentințe, direcții anticorupție, abuzuri, roșii montane și piloni de pensii, toate ne seacă nervii în fiecare zi pe Facebook și pe Digi. Dar ce ne facem cu realitatea din teren și cu acești oameni care pur și simplu nu trăiesc în aceeași lume cu noi?

Până să răspund la toate întrebările astea, ajung la ANAF, unde am treabă.

(parter)
– Bună ziua! Vreau să cumpăr un registru unic de control.
– Uhmmm. La 3 sau la 4. Nu știu exact ce etaj e, dar e sigur primul birou pe dreapta.

(etajul 3, primul birou pe dreapta)
– Bună ziua! Vreau să achiziționez registrul unic de control pentru un SRL.
– Nu aici. La 4, cred. Auzi, la ce etaj era Nicoleta? Aici sau la 4? La 4, auziți. Primul pe dreapta, cum urcați.

(etajul 4, primul birou pe dreapta)
– Bună ziua! Pentru registrul unic de control am venit.
– Nu avem noi. Mergeți la doamna Nicoleta, în capătul culoarului, ultimul birou pe stânga.

(etajul 4, ultimul birou pe stânga)
– Bună ziua! De aici pot achiziționa registrul unic de control?
– Da, luați loc. Copie buletin, copie cui și 30 lei.

Termin toată povestea în 10 minute. Mai bine de o jumătate de zi pierdută pentru 10 minute la cumpărarea unui nenorocit de caiet supradimensionat, pe care este musai să îl ridici din reședința de județ. Pentru că, na, altfel ești bun de plată niște sute de lei.

Plec. Cred că fac insolație, nu am mâncat nimic, mor de sete. Mă așez la o terasă din centru să beau ceva rece. Aștept 10 minute și nu vine absolut nimeni. Îmi bag picioarele și o iau spre autogară, nu înainte de a-mi blestema încă o dată viața. Eu înțeleg că n-au bani, dar de ce nici nu vor să aibă? Apoi mă încurajez zicându-mi că putea fi mai rău, ca de exemplu să trăiesc în Călărași.

Ajung la autogară, mă urc în trocarici, iar după alte 2 ore jumate sunt înapoi la București. În cele din urmă, dintre toate dilemele existențiale care mă macină după o așa plimbare, una se ridică fără efort deasupra tuturor: oare ce suveniruri și-o fi cumpărat Oana din Călărași?

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.