Skip to content

The Astonishing de la Dream Theater e de porc

Dream Theater, tati. Trupă de progresiv cu greutate, inventatorii prog-metalului, cică. Le respect muzica, dar nu mă pot lipi de ea, indiferent ce aș face. Și de câte ori n-am încercat… În fine. Cert este că de aproximativ două săptămâni m-am lovit peste tot de interjecții și exclamații care mai de care mai uzi și mai băloase despre cât de „uau” este noul lor album, abia lansat. Bă, dar peste tot. Muzicieni, oameni de radio, ziariști, pensionari, studenți, toți într-un cor de virgine de 16 ani care se udă când îl văd pe Tudor Chirilă la televizor.

Am căutat și am citit: „dublu-album, peste doo ore, bla bla”, „The Astonishing’s concept centers around a band of rebels using the power of music to defy an oppressive empire”. Hai dă-mă dracu, mi-am zis. Fix ce nu voiam să aud, dar exact ce mă așteptam să aud. Dacă îi asociez cu ceva pe băieții ăștia, o fac cu un grup de roboți, cu ceva dincolo de uman. Așa sună, așa cântă, așa se prezintă. Robotizat, mecanic, perfect și insipid. În fine. Lasă, bă, că bag repede 1-2 piese și voi avea scuza că măcar am încercat, mi-am zis. Și am dat plei.

Albumul ăsta m-a durut fizic, m-a luat și m-a trecut prin toate stările posibile, m-a dat cu capul de toți pereții și m-a făcut să mă simt atât de mic și de prost, încât am ieșit pe stradă cu gluga trasă pe cap. Metal, coruri, muzică Disney, roace, pfooaaaiii de mine și de mine… Di tăti, băi nene.

Ideea e că The Astonishing nu e bun cum zice lumea, ci e de porc rău de tot. Cercetătorii britanici ne spun că la porci orgasmul durează 30 de minute. Crede-mă, cu albumul ăsta, două ore și zece minute uiți să respiri. Transpiri tot. Fix ca porcul.

Comentariile sunt închise.